Stiri‎ > ‎

Aliații pierduți ai doamnei Merkel

postat 23 apr. 2012, 23:40 de Contact Eurocentrica
A se citi, de fapt, aliaţii pierduţi ai austerităţii pentru că în al cincelea an consecutiv de criză – fie ea financiară, economică sau bancară sau toate la un loc – din ce în ce mai multe guverne încep să respingă reducerile aparent necesare pentru echilibrarea bugetelor naţionale. De ce? Pentru că firmele dau faliment, pentru că oamenii protestează şi pentru că politicienii vor să fie realeşi. Iată cum Angela Merkel pierde aliat după aliat în această cruciadă.

Dacă un cetăţean cheltuieşte mai puţini bani decât câştigă atunci fenomenul se cheamă economisire. Dacă un stat zice că economiseşte, în realitate cheltuieşte în continuare mai mult decât produce, doar că puţin mai puţin în sumă absolută. Cu alte cuvinte, atunci când vine vorba de guverne, definiţia economisirii capătă brusc un cu totul alt sens. Dar iată că în al cincelea an de criză statele europene (care în termeni reali nu au economisit niciun cent până acum) sunt pe cale să renunţe până şi la scopul declarat de reducere a cheltuielilor pentru a porni pe drumul creşterii economice sustenabile.

Uitându-ne la Olanda observăm că al şaptelea guvern european a fost nevoit să-şi facă bocceluţa şi să plece sub presiunea aplicării măsurilor la care s-a angajat întreaga zonă Euro în urma interminabilelor summit-uri de criză. Numai că debarcarea premierului Mark Rutte conferă crizei Euro o cu totul nouă dimensiune: şeful guvernului de la Haga şi-a prezentat demisia pentru că nu poate respecta nici măcar ţelurile normale de stabilitate financiară în Uniunea Europeană darămite noile condiţii ale Pactului Fiscal recent adoptat.

E un fel de ironie a istoriei faptul că eşuează un guvern al statului unde au fost adoptate criteriile de la Maastricht şi ne putem întreba dacă acordurile Uniunii mai valorază ceva în zilele noastre. Şi nu e vorba numai despre extrema dreaptă care a forţat plecarea cabinetului minoritar de dreapta. Stânga este la cote de popularitate neimaiîntâlnite de ani buni atât în Olanda cât şi în ţări precum Spania sau Italia. Dacă mai adăugăm şi rezultatul alegerilor din Franţa atunci vedem cum Angela Merkel riscă să rămână singură în eforturile de a reconsolida economia europeană.

Forţele întunecate ale Franţei (The Telegraph)

Stânga o fi pe val, dar la fel este şi extrema dreaptă în Franţa. Aşa că laburiştii britanici ar face bine să nu se bucure prea devreme de mini-victoria lui Francois Hollande, pentru că Marine Le Pen s-ar putea dovedi mai puternică decât domnul „mă-visez-preşedinte-normal”.

Jobul de preşedinte al Franţei nu e unul comod, dar cineva tot trebuie să ocupe acest post. „Misiunea mea era clară şi oribilă”, spunea Charles de Gaulle. Socialistul Hollande, botezat „Monsieur Flanby” după o budincă din comerţ, pare chitit să câştige jobul de top manager. Dar nu-l uitaţi încă pe Sarkozy care nu va renunţa fără o luptă crâncenă. Rezultatul din 6 mai nu e încă bătut în cuie.

Dacă va câştiga Francois Hollande atunci acesta va purta nu numai răspunderea în interiorul Franţei, ci şi pe cea a stângii europene care vrea să iasă din nou din anonimat după o lungă perioadă de dominaţie de dreapta. Sondajele îl dau deocamdată favorit. Dar realitatea din teren e întotdeauna alta decât cea din sediile de campanie. Hollande şi-ar fi dorit ca stânga franceză să aibă un rezultat agregat mai bun. Şi-ar fi dorit ca Jean-Luc Melenchon să câştige un procentaj mai mare pentru a strânge acele voturi în căsuţa socialistă de pe buletinul de vot din 6 mai. Aşa, Hollande va trebui să se facă simpatic pentru cei care îi sunt diametral opuşi: ultranaţionaliştii.

Pe scurt: toate cărţile sunt încă pe masă. Există posibilitatea unei reveniri spectaculoase a preşedintelui în exerciţiu. Deja ştim ce va implica acest scenariu. Dar există şi posibilitatea unei victorii socialiste. Cu alte cuvinte, unul din oamenii de frunte ai Europei va fi un personaj la fel de carismatic precum o roată de caşcaval care va fi nevoit să renunţe la unele promisiuni de campanie în faţa provocărilor cu care va fi confruntat. Francois Hollande ar putea fi cel mai improbabil titan, un fel de anti-Atlas obligat să susţină echilibrul deja mitic al Europei. Până şi de Gaulle ar fi trecut de fiori reci la acest gând.

Hollande şi Sarkozy pleacă la cules de voturi ultranaţionaliste (Le Monde)

Cei doi candidaţi rămaşi în cursă au repornit campania electorală cu un singur obiectiv: să câştige voturile electoratului Frontului Naţional de extremă dreapta care a întrunit 17,9% din preferinţele francezilor în primul tur de scrutin.

În mod tradiţional, Frontul Naţional nu îşi îndeamnă alegătorii să voteze cu un candidat anume în turul al doilea. De data aceasta, Marine Le Pen a anunţat că ar urma să facă un asemenea gest pe data de 1 mai. Experţii se aşteaptă însă ca îndemnul să fie către un vot în alb având în vedere că Marine Le Pen şi-a poziţionat formaţiunea politică în spectrul opoziţiei faţă de ambele mari partide tradiţionale.

Tocmai de aceea atenţia celor doi prezidenţiabili s-a îndreptat încă de luni către acest segment de alegători. Ambii vor să asculte vocile oamenilor şi declară că le înţeleg îngrijorările. Deocamdată se pare că Sarkozy ştie să asculte mai bine pentru că 60% din electoratul ultranaţionalist pare dispus să-i acorde votul. Per total însă, Francois Hollande este cotat în continuare favorit în turul al doilea. Bun, deci ştim să ascultăm. Mai aşteptăm răspunsurile...

Știre preluată de la: RFI

Comments